U Signuri di Maggiu

di Angolo Poesie*

C’è un crucifissu, o me paisi,
chi porta, appuntati nta la cruci,
i lacrimi chini di spiranzi e di turmenti
di cu ha avutu, di sta vita, picca
e puru nenti.

La storia parra di granni vicinanza,
di occhi aperti a li nicissità di la genti,
cori chi sempri spera di salvari
u munnu, ca tuttu sanu su vosi carricare.

Ogni annu, no’ misi di li rosi e di culura,
cu u celu a suli o a friddu pioggia e ventu,
ti senti trasiri nta l’arma, pi ‘na fissura,
a vuci di cu ci rira u so’ lamentu.

Stasira puru iò ti dicu a me priera
ora ca i luci s’astutaru,
li scruscia di li botta s’accuparu,
e la cruna dissi tuttu lu rusariu.

Stasira, mentri i manu fannu ancora ciavuru di cira,
mettu di banna quantu u cori
subitu mi ispira,
e chi putissi diri, lu sacciu, sulu a tia.

Ma si mi ‘nzignu a taliari chiù luntanu
megghiu viu puru u chiù vicinu.
Picchissu dicu attenta sti paroli
chi vogghiu cogghiri taliannu a lu to’ cori.

E accussi ti dicu: scinni di la cruci
e st’occhi aperti, la peddi
e la tò vuci
incoddali ne’ tinti…pi ‘na vota.

I tinti…ca nun vulemu taliari
pi vinnitta, superbia, gilusìa,
chiddri ca nun ci fannu chiù ciatari,
ca di puzza di sintina
puru l’aria fannu cummighiari.

I tinti…ca la strata ritta deviaru
e nun sannu chiù comu turnari
‘nmenzu a spini, vausa e fussuna,
e nuatri nun li pinzamu ri ‘ncugnari.

I tinti…tinciuti d’autri culura
chi parranu paroli sconosciuti,
chi arrivanu livannuci lu pani
ca da fami e da guerre, vannu ricennu, appiru a scappare.

I tinti… chi vrazza longhi e i ammi curti,
sciancati, lari, babbi e malateddi.
E puru i tinti…chi virinu li cosi strammiteddi:
dicinu ca pi canciari in megghiu chistu munnu
chiddi a canciari avemu a essiri nuatri.

I tinti…fimmini sciunnuti,
usati comu pezza di falari
e omini arrustuti sutta o suli
pigghiati comu armali a travagghiari.

E quannu arreri Maggiu si presenta
ti cunnucemu ancora pi la via
cu st’ omini nchiuvati na tò’ cruci,
ca accussi voli Diu…e accussì sia.

E mentri stasira mi dicu ancora sta priera
pensu ca la so’ via nun è la mia,
u misi di li rosi nun si pittà chi so’ culura
e i manu nun fannu ciavuru di cira.

Scinnìu sulu, ‘nta la chiazza,
senza scrusciu e fudda pi la via,
e mentri un figghiu ne so’ vrazza
lu strinciva,
u ‘ntisi u so’ lamentu e mi dicìa:
sunnu tutti ccà…
talìa bonu… sunnu cu mia.

*di Piera Sacco

Lascia un commento

Il tuo indirizzo email non sarà pubblicato.